Moneda EURO

MONEDA EURO

Euro este moneda unică folosită de 19 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Ea a fost utilizată în tranzacţii fără numerar începând din 1999 și pentru toate formele de plată începând din 2002, când au fost emise bancnote și monede euro.

Se aşteaptă ca noile state membre să adopte moneda euro imediat ce îndeplinesc criteriile necesare. În perspectivă, practic toate ţările UE ar trebui să adere la euro.

Moneda euro presupune avantaje considerabile pentru consumatorii europeni. Călătorii sunt feriţi de costurile şi de inconvenientele schimbului valutar. Cumpărătorii pot să compare în mod direct preţurile din diferite ţări. Banca Centrală Europeană asigură stabilitatea preţurilor. În plus, euro a devenit, alături de dolarul american, o monedă principală de rezervă. În timpul recentei crize financiare, moneda unică a protejat ţările din zona euro împotriva devalorizării competitive şi a atacurilor din partea speculatorilor.

Totuşi, deficienţele structurale ale unora dintre economiile statelor membre expun moneda euro la manevre speculative. Pentru a contracara acest risc, UE a creat instrumente de solidaritate care au ajutat guvernele cu cel mai mare grad de îndatorare să treacă de criză. Un aspect esenţial de avut în vedere pe viitor este asigurarea unei coordonări mai strânse şi a unei solidarităţi economice sporite între statele membre, care trebuie să îşi gestioneze corespunzător finanţele publice şi să îşi reducă deficitele bugetare. Treptat, aspectul de politică economică se dezvoltă si completează aspectul de politică monetară al uniunii economice şi monetare.

 I. ÎNCEPUTURILE MONEDEI EURO

A. Sistemul monetar european

În anul 1971, Statele Unite ale Americii decid să elimine paritatea fixă dintre dolar şi preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după cel de al Doilea Război Mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. Guvernatorii băncilor centrale din statele Comunităţii Economice Europene au decis să limiteze fluctuatiile ratelor de schimb între propriile monede la cel mult 2,25 %, creând astfel „sistemul monetar european”, care a început să funcţioneze din martie 1979.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, liderii UE adoptă un plan în trei etape în favoarea unei uniuni economice şi monetare (UEM). Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

B. Uniunea economică şi monetară în trei etape

Prima etapă, care debutează la 1 iulie 1990, a implicat:

- libertatea totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul UE (anularea controlului asupra schimburilor valutare);

- sporirea fondurilor structurale, în vederea accelerării eforturilor de eliminare a discrepanţelor dintre regiunile europene;

 - convergența economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.

A doua etapă a debutat la 1 ianuarie 1994 şi a presupus:

- înfiinţarea Instituției Monetare Europene la Frankfurt; aceasta era compusă din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre ale UE;

- asigurarea (sau menţinerea) independenţei băncilor centrale naţionale fără controlul guvernamental;

- introducerea de norme pentru reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. Între 1 ianuarie 1999 şi 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus treptat ca moneda comună a statelor UE participante (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia Luxemburg, Țările de Jos. Portugalia şi Spania). Banca Centrală Europeană a înlocuit Institutul Monetar European, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în noua monedă

Trei state (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) au decis, din raţiuni tehnice și politice, să nu adopte moneda euro în momentul lansării sale. Slovenia a aderat la zona euro în 2007, urmată de Cipru şi de Malta în 2008, de Slovacia în 2009, de Estonia în 2011, de Letonia în 2014 şi de Lituania în 2015.

Astfel, zona euro cuprinde 19 ţări ale UE, iar celelalte state membre urmează să li se alăture de îndată ce îndeplinesc condiţiile necesare, cu excepţia acelora care au dobândit o derogare în decursul negocierii tratatului.

C. Criteriile de convergenţă

Pentru a adera la zona euro, fiecare stat membru al UE trebuie să întrunească următoarele cinci criterii de convergenţă.

- Stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5 puncte procentuale ratele medii ale inflaţiei din cele trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflaţiei.

- Ratele dobânzilor: ratele dobânzilor pe termen lung nu pot varia cu mai mult de 2 puncte procentuale în raport cu ratele medii ale dobânzilor ale celor trei state membre cu cele mai scăzute rate ale dobânzilor.

- Deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3 % din PlB.

- Datoria publică: nu poate depăşi 60 % din PlB

- Stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei 2 ani anteriori.

 D. Pactul de stabilitate şi de creştere

În iunie 1997, Consiliul European de la Amsterdam a adoptat Pactul de stabilitate şi de creştere. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care depăşea un deficit bugetar de 3 % din PIB. O consolidare suplimentară a avut loc în 2012, când guvernele a 25 de state membre ale UE au semnat un acord internaţional intitulat „Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanta în cadrul Uniunii Economice şi Monetare”. Acest tratat este cunoscut şi sub denumirea de „Pactul bugetar” şi a obligat ţările participante să instituie norme privind un buget echilibrat în legislaţia naţională.

După mai mulţi ani de criză economică globală, unele ţări din zona euro sunt încă departe de a îndeplini criteriile din aceste acorduri. Comisia şi Eurogrupul continuă să le îndemne să se alinieze la aceste criterii, în special în ceea ce priveşte reducerea datoriei publice.

E. Eurogrupul

Eurogrupul este format din miniştrii de finanţe ai statelor din zona euro. Aceştia se reunesc pentru a coordona politicile economice şi a monitoriza politicile bugetare si financiare ale propriilor state. De asemenea, Eurogrupul reprezintă interesele zonei euro în cadrul forumurilor internaţionale. În ianuarie 2013, ministrul de finanţe al Țărilor de Jos, Jeroen Dijsselbloem, a fost ales preşedinte al Eurogrupului, iar în iulie 2015 a fost reales pentru un al doilea mandat.

II. POLITICA ECONOMICĂ MONETARĂ ÎNCEPÂND DIN 2008

A. Efectele crizei financiare

Criza financiară din 2008 a condus la o creştere considerabilă a datoriei publice în majoritatea ţărilor UE. Moneda euro a protejat cele mai vulnerabile economii împotriva riscului devalorizării atunci când acestea se confruntau cu efectele crizei şi cu atacurile speculatorilor pe pieţele financiare globale.

La începutul crizei, multe bănci au întâmpinat probleme, fiind salvate de guvernele naţionale, ceea ce a contribuit la creşterea datoriei publice. Ulterior, atenţia s-a îndreptat către datoria publică, deoarece unele state cu deficite bugetare în creştere s-au confruntat în special cu un grad mare de îndatorare în iarna 2009-2010. Acesta a fost motivul pentru care liderii UE au înfiinţat „mecanismul european de stabilitate”. Această „protecţie“ are o capacitate de creditare de 500 de miliarde EUR din fonduri garantate de ţările din zona euro şi este folosită pentru protejarea stabilităţii financiare în zona euro. În perioada 2010-2013, cinci ţări (Cipru, Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania) au încheiat acorduri de asistenţă financiară cu diferite organisme ale UE şi cu Fondul Monetar Internaţional. Acordurile au fost adaptate la situaţia din fiecare ţară, dar au inclus de obicei reforme pentru îmbunătăţirea eficienţei sectorului public din ţările respective. Până la sfârşitul anului 2013, Irlanda a fost prima ţară care a finalizat cu succes programul de ajustare economică convenit şi care a reînceput să împrumute bani direct de pe pieţele de capital. Portugalia şi Spania şi-au îmbunătăţit şi ele situaţia, astfel că asistenţa UE pentru ele sa încheiat în 2014. Cipru a urmat aceeaşi cale în 2016.

Pe de altă parte, Grecia a avut mai multe dificultăţi în punerea în aplicarea reformelor structurale în economie -reforme precum raţionalizarea sectorului public, privatizări si crearea unui sistem de pensii viabil. Aceste reforme au fost convenite în contextul semnării celor două programe de asistenţă, în 2010 şi în 2014, finanţate de UE, de Banca Centrală Europeană şi de Fondul Monetar Internaţional, valoarea totală fiind de 226 de miliarde EUR. A fost nevoie de negocieri lungi şi complexe înainte să se poată ajunge la un al treilea acord, în iulie 2015, pe baza unui angajament ferm din partea guvernului elen de a pune în aplicare politici menite să îmbunătăţească finanţele publice şi să reformeze economia naţională.

B. Consolidarea monedei euro

Ca parte a răspunsului la criză, statele membre şi instituţiile UE au început, de asemenea, să aplice prevederi ale Tratatului de la Lisabona destinate consolidării guvernanţei economice a UE. În cadrul unui proces intitulat „semestrul eurOpean&apos” , statele membre au obligaţia ca, în luna octombrie a fiecărui an, să prezinte Comisiei proiectul de buget propriu pentru anul următor. Dacă este necesar, statele au apoi obligaţia de a-şi ajusta proiectul ţinând seama de observaţiile Comisiei referitoare la acţiunile necesare în continuare pentru realizarea obiectivelor comune convenite anterior. Discutarea în avans a planurilor bugetare naţionale, monitorizarea economiilor naţionale şi întărirea normelor privind competitivitatea, cu sancţiuni aplicabile statelor care încalcă normele financiare, constituie din ce în ce mai mult baza guvernanţei economice şi monetare a zonei euro.

Astfel, ca răspuns la schimbările financiare şi economice de pe plan mondial, UE este nevoită să adopte măsuri mai dure, prin care să se asigure că statele membre îşi gestionează bugetele cu responsabilitate şi îşi acordă sprijin financiar reciproc. Aceasta este singura cale prin care moneda euro îşi poate menţine credibilitatea ca monedă unică şi care permite statelor membre să înfrunte impreună vicisitudinile economice ale globalizării. Atât Comisia, cât şi Parlamentul European subliniază importanţa coordonării politicilor naţionale în domeniul economic și în cel social, în condiţiile în care, pe termen lung, moneda europeană comună nu este viabilă în absenţa unei forme de guvernanţă economică comună.

În septembrie 2015, preşedintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, a prezentat o propunere de consolidare a zonei euro. Aceasta se baza pe un raport elaborat de cei cinci preşedinţi ai instituţiilor UE care se ocupă de moneda euro. Planul cuprinde un sistem comun de garantare a depozitelor bancare; un singur reprezentant al zonei euro în cadrul instituţiilor financiare mondiale, precum Fondul Monetar Internațional si Banca Mondială; un sistem mai democratic şi mai eficient de monitorizare a bugetelor naţionale; coordonarea politicii fiscale și o bază pentru normele privind protecţia socială şi piaţa muncii. În final, aceasta ar putea însemna crearea unei trezorerii comune a zonei euro.

Banca Centrală Europeană consideră acum că face parte dintre sarcinile ei să ofere asistenţă pentru revitalizarea economiei. În 2015, banca a lansat aşa-numita „relaxare cantitativă”, conform căreia banca cumpără datorii, în special publice, pentru a stimula economia. Acest lucru reduce rata dobânzii, ceea ce favorizează investiţiile şi relaxează datoria publică. În plus, scade rata de schimb a monedei euro în raport cu alte monede, ceea ce favorizează exporturile europene.